Alessandro Moscè: «Lo scrittore saccheggia le sensazioni di morte che lo ossessionano»

il talento della mala

«Le ossessioni sono creative. Lo scrittore saccheggia in continuazione le sensazioni di morte che lo ossessionano. Il talento della malattia contiene un avvertimento, un sintomo: il panico, che assomiglia molto alla mortalità e testimonia l’apice della paura come spettro ancestrale e, appunto, l’ossessione delle ossessioni». È questa la premessa del dialogo tra la scrittrice romena Eliza Macadan e il suo interlocutore italiano, Alessandro Moscè, autore di Il talento della malattia (Avagliano Editore 2012), che si occupa di critica letteraria su varie riviste e giornali. Ha pubblicato l’antologia di poeti italiani contemporanei Lirici e visionari (Il lavoro editoriale, Ancona 2003); i libri di saggi critici Luoghi del Novecento (Marsilio, Venezia 2004) e Tra due secoli (Neftasia, Pesaro 2007); l’antologia di poeti italiani del secondo Novecento, tradotta negli Stati Uniti, The new italian poetry (Gradiva, New York 2006). Ha date alle stampe le raccolte poetiche L’odore dei vicoli (I Quaderni del Battello Ebbro, Porretta Terme 2004), Stanze all’aperto (Moretti & Vitali, Bergamo 2008) e Hotel della notte (Aragno, Torino 2013). Ha pubblicato il saggio narrato Il viaggiatore residente (Cattedrale, Ancona 2009) e il romanzo Il talento della malattia (Avagliano, Roma 2012). È tradotto in Spagna e in Messico.

 Alessandro, si sono compiuti, agli inizi di giugno, trent’anni da quando il ragazzino che eri cominciava la lotta contro una malattia mortale. L’anno scorso hai condiviso questa esperienza pubblicando un libro commovente, Il talento della malattia, edito da Avagliano. Dopo averlo letto ho pensato che questo gesto sia stato un atto di fede con il lettore. La malattia, nel tuo libro c’è, ma non è una presenza schiacciante. Durante tutto il racconto il male è in qualche modo emarginato, anche se cerchi di condividerlo. Quanto pensi che abbia conservato la tua memoria? Quanto è cambiato nella mente e nell’anima durante questi trent’anni? E infine, come si è espressa la necessità di rivelare la tua esperienza fino a scrivere Il talento della malattia?

La malattia rende metafisici, affermava Emil Cioran. Specie quando si va incontro a ciò che sembra irrimediabile, vale a dire la dimensione di finitudine umana, si apre un vasto orizzonte di domande esistenziali sulla dualità vita/morte, che per me ha contato molto di più di quella pasoliniana natura/storia. Non solo. Una malattia altamente mortale come il sarcoma di Ewing che contrassi da bambino, durante questi anni mi ha «permeato» in modo disuguale. Nel frattempo sono diventato un uomo, e ciò che all’inizio innescava il silenzio per un meccanismo difensivo, di disagio colpevole, si è tramutato pian piano nell’urgenza di dire, di raccontare. Non credo di aver scritto una storia personale, perché molti malati mi hanno cercato confidandomi di essersi ritrovati nelle mie parole. In fondo La montagna incantata di Thomas Mann ci dimostra che «l’interesse per la malattia e la morte è l’altra espressione dell’interesse per la vita». La psicologia moderna è convinta che il malato possa esorcizzare il suo stato psichico mediante la cosiddetta «motivazione antagonista». Il sogno infantile equivale al diversivo, al divertimento: per questo i bambini avrebbero una più alta percentuale di guarigione dai tumori. La mia motivazione era rappresentata dal mio idolo di allora, un calciatore, come per molti bambini: Giorgio Chinaglia, il centravanti della Lazio campione d’Italia nel 1974 e presidente nel 1983, l’anno in cui mi ammalai. Un personaggio bizzoso, in controtendenza, amato quanto odiato dal pubblico sportivo. Volevo conoscerlo e questo mi spingeva ad introiettare lo slogan che gli urlavano, idolatrandolo, i tifosi della Lazio: «Giorgio Chinaglia è il grido di battaglia». Chinaglia: un idolo, un amuleto, un portafortuna, il mio Cristo laico. Posso dire che la malattia non si fronteggia con la sola speranza di guarire. Né con la commozione, che è un sentimento di tenerezza per se stessi. Meno che mai con la rabbia. La malattia va semplicemente ignorata. Lo so, è un compito improbo, tanto è vero che può riuscirci, e in parte, un bambino, nella sua semi-incoscienza. Nei momenti in cui la consapevolezza di poter morire prendeva il sopravvento, la mia reazione salvifica contro il «vuoto pneumatico» consisteva nel pensiero di un simbolo di forza. Un famoso giocatore di calcio è diventato il viatico per far fronte ai luoghi di reclusione e di separatezza dalla vita, gli ospedali. Il campione come simbolo di vittoria, uno spazio di leggerezza come antitesi alla malattia.

Il linguaggio con il quale racconti il calcio è, più o meno, quello del giornalismo sportivo dell’epoca. Confessi nel libro che le tue letture comprendevano massicciamente i giornali sportivi. La «divinità» che ci tiene connessi alla vita si mostra in forme diverse. Il tuo Cristo laico era Giorgio Chinaglia, hai detto. Qual è il tuo rapporto con la fede, da adulto? L’ossessione della morte è il tema prediletto dei grandi creatori. Ti chiedo in che modo gestisci l’ossessione della morte e se altre ossessioni stanno migrando nella tua creazione.

Il calcio simboleggia la lotta antropologica per la sopravvivenza. Al termine di una partita c’è chi vince e c’è chi perde, proprio come quando due animali si azzannano, primitivamente, per uccidersi, per nutrirsi l’uno dell’altro. Ed è come nella partita esistenziale tra sanità e malattia, per cui l’uomo, alla fine della sua avventura, deve soccombere ad un destino di morte. Per me il calcio è anche una passione nata prima della letteratura. In esergo a Il talento della malattia ho inserito una frase di Pier Paolo Pasolini: «Il calcio è l’ultima rappresentazione sacra del nostro tempo. È rito nel fondo, anche se è evasione. Mentre altre rappresentazioni sacre, persino la messa, sono in declino, il calcio è l’unica rimastaci. Il calcio è lo spettacolo che ha sostituito il teatro». Si può raccontare come faceva Gianni Brera, per sublimare il gesto atletico e un’esecuzione tecnica o per cogliere le radici etniche di un campione. Insomma, è qualcosa di più complesso di una radiocronaca scarna, domenicale, di un resoconto che appare tutti i giorni sulla «Gazzetta dello Sport». E poi c’è l’emulazione del campione, qualcosa che assomiglia alla poesia che cristallizza impressioni, immagini, ricordi anche vaghi. Quindi va ben oltre la faziosità del tifoso che osanna esclusivamente la propria squadra. Venendo alla tua considerazione, non credo che il calcio al quale faccio riferimento sia solo quello del giornalismo dell’epoca. Può essere anche questo, ma specie nella seconda parte del libro si instaura un rapporto simbiotico tra me e la Lazio di Chinaglia, che ho conosciuto per la prima volta dalle fabulazioni di mio padre, il quale tornando da Roma (dove lavorava) a Fabriano, la città dove ancora vivo, mi prendeva in disparte e mi raccontava dell’epopea del 1974, l’anno del primo scudetto, come si trattasse della favola di Pinocchio. La mia fede infantile, invece, nasce dalla formazione cattolica. Sono stato educato in un istituto di suore dove «dialogavo» sottovoce con Chinaglia, ma oggi non penso di avere una visione confessionale. Tutt’altro. Il mio Dio è interrogativo e filosofico, teologico. Il Dio del dubbio, difficilmente situabile, come un punto di dolore o una cicatrice. Forse è una specie di leggenda celestiale e crudele. La morte mi spaventa e quindi, per un meccanismo compensativo, mi affascina. La immagino, a volte anche in modo insolente, come quando creo l’entità che mi interpella nella veglia notturna. Un’apparizione misterica che sancisce le regole di una nuova, possibile vita. Ma questo saltus non è pienamente comprensibile per l’essere umano. E allora la fede subentra come una grazia. Per quanto riguarda le ossessioni, esse sono creative. Permettono cioè di soffermarsi sull’ascolto della propria interiorità come esperienza non corporea. Non danno certezze, liberazioni. Sono il preambolo per la creazione di una storia, per pianificare un romanzo. Oppure per una fulminea illuminazione che si traduce in poesia. La morte è inevitabile, quindi imperitura, «un’usanza che dobbiamo rispettare», diceva Jorge Borges. Ed è chiaro che non possiamo dimenticarla. Lo scrittore saccheggia in continuazione le sensazioni di morte che lo ossessionano. Il talento della malattia contiene un avvertimento, un sintomo: il panico, che assomiglia molto alla mortalità e testimonia l’apice della paura come spettro ancestrale e, appunto, l’ossessione delle ossessioni.

È passato un anno dall’uscita del libro. I feed back sono stati quelli che ti aspettavi? Hai avuto delle presentazioni con il pubblico? Sei andato in qualche istituto pediatrico per leggere davanti ai ragazzi? Cosa hai in mente adesso? Altre narrazioni, altri romanzi?

Il talento della malattia è alla sua quarta edizione ed ha avuto decine e decine di recensioni sulla stampa nazionale. La gente lo ha apprezzato soprattutto perché tratta una storia vera, senza infingimenti. Ed è una storia a lieto fine che peraltro coinvolge un bambino. Ho preso parte al «Progetto Martina» (come testimonial), che si prefigge l’obiettivo di informare i giovani sulle modalità di lotta ai tumori, sulla possibilità di evitarne alcuni, sull’opportunità della diagnosi tempestiva, sulla necessità di impegnarsi in prima persona. La mia produzione narrativa proseguirà con un romanzo dal titolo Telefonami la sera. Ho in mente una trilogia: dall’infanzia all’adolescenza fino all’età matura, passando da Il talento della malattia a Telefonami la sera e ad Eresia d’amore. Sto lavorando ad un progetto composito che vuole invertire la tendenza tutta italiana per cui ciò che conta appare in televisione o sul «Corriere della Sera». Il resto è oscurità. C’è invece una zona franca, aleatoria, la quotidianità di chi non finisce sullo schermo o sui giornali, quella della gente comune che gioisce o soffre dentro una casa, nel posto di lavoro, in mezzo alla strada ecc. Gli scrittori devono fare questo: un’operazione di repechage delle storie straordinarie eppure usuali. Non sono esseri alieni, tutt’altro. Mi ha molto divertito, a proposito, un’intervista rilasciata di recente da Umberto Eco che citava il grande Leopardi e la sua frequentazione delle prostitute. La gente si è scandalizzata perché non può accettare un’ovvietà così offensiva, pur nell’ipocrisia di maniera. È stata una provocazione per dire che il padre del modernismo europeo non viveva solo per l’«infinito». Telefonami la sera è il romanzo dell’adolescenza (un’età sempre più prolungata) e dei vent’anni. Tre ragazzi universitari, mentre studiano, si raccontano e senza accorgersene, lentamente si innamorano. Luigi, Anna e Gaia costituiscono un triangolo che è anche metafora dell’esistenza. Uno dei tre è sempre, a turno, un incomodo per gli altri due. Si svelano le identità fragili dei giovani e degli adulti degli anni Novanta, lontani dai clamori metropolitani, precari e residenti in una provincia immortale, romantica. Luigi rivede il suo passato e decide di rincorrere ancora le due ragazze, preso dal rimorso per non averle capite abbastanza. Oggi fa il giornalista e viene inviato prima a L’Aquila per il terremoto e poi in un campo profughi in Tunisia. Ho lasciato per ultima la risposta alla domanda sulla mia formazione letteraria. Sono uno scrittore di luoghi e provengo dal magistero di Franco Scataglini, il poeta anconetano che ha coniato il concetto di «residenza». Che senso ha vivere qui e non altrove? Cioè in un luogo alienato come qualunque altro. La stessa cosa pensavano i kantiani. Il luogo, però, non è difensivo, localistico, ma universale. La postazione, cioè, per porsi quegli interrogativi che sono contenuti in tutti i miei scritti, su nascita, vita, morte, perdita, assenza, malattia: gli archetipi dell’esistenza che si prefigurano come una certificazione. E in questa ottica penso a Cesare Pavese, scrittore che amo molto, per cui le persone e le cose debbono venire a noi nell’«unità del ricordo». Sono un lettore onnivoro di poeti e narratori italiani e stranieri. Leopardi, Baudelaire e Proust rimangono tre capisaldi della mia formazione, così come gli scrittori che ho incontrato personalmente. Penso a Giorgio Saviane, l’autore di Il mare verticale ed Eutanasia di un amore, oggi dimenticato e che andrebbe assolutamente riscoperto.

Il talento della malattia presenta una zona che chiamerei fantastica, come nei racconti della donna dei vicoli. L’atmosfera è permeata da questa magia che esercita su di noi un altro tempo, mitologico e sacro. I riti magici evocati dalla donna che occupa il posto della madre assente per lavoro sono, a mio avviso, un punto di forza nella narrazione. Mircea Eliade diceva che l’uomo non può vivere nel caos, che la sua casa è orientata in un determinato modo, che è il centro del mondo, che ogni abitato è stato creato come copia di un modello transumano, di origine divina, e che solo una certa organizzazione mette in comunione e, perché no, in comunicazione, cielo e terra. Racconta un po’ il tuo ricordo della donna dei vicoli, depositaria di un sapere ancestrale.

Il talento della malattia è un libro evocativo. Ci sono dei personaggi marginali, secondari, i mattocchi dall’impronta felliniesque, come si possono definire, che si aggiravano ancora dalle mie parti, durante gli anni Settanta e Ottanta. Sembravano sospesi nel tempo perché potevano essere senza età anagrafica, provenienti da un mondo geograficamente irrintracciabile, quasi inesistente. Pierino della casa di riposo che parlava con la Madonna lanciando la sua eco nei pozzi, o la stessa Miranda, che si prendeva cura di me, quando ero piccolo. Aveva dei riti per scacciare la febbre e sapeva narrare oralmente come si faceva all’inizio del secolo scorso nelle veglie contadine davanti al fuoco acceso del caminetto. Riconosceva i demoni ed era convinta di vederli sotto forma di gatti e pipistrelli. Proprio la civiltà contadina era foriera di fantasie a metà tra il reale e l’immaginario. Questo contenitore di storie lunari, stravaganti, mi ha sempre colpito. La donna dei vicoli aveva un volto da Azteca, solcato di rughe. Non parlava mai e non conosceva l’uso dell’energia elettrica. Era una donna ottocentesca, con il fazzoletto in testa. La via in cui abitava, stretta, lunga e compressa, conserva ancora delle finestre e dei portoni molti bassi. I riti della vita casalinga si possono occhieggiare tra una tendina e l’altra, mentre la luce delle lampadine appese ai soffitti accarezza le cose e dà loro una dimensione suggestiva. A pochi passi dal caos delle automobili ci si sente immersi in un mondo remoto che non conosce progresso né tecnologia. La donna dei vicoli si chiamava Maria Santa, era la suocera di Miranda. A pranzo beveva due bicchieri di vino rosso uno dopo l’altro, si allontanava dalla tavola e tornava alla sua macchina Singer per cucire. Faceva una certa impressione vederla in quell’angolo dove in bella mostra allineava nastri, merletti, federe. Maria Santa non guardava la televisione e non utilizzava il telefono. Quando scendeva il tramonto appoggiava il gomito sul davanzale della finestra e fissava i tetti per ore. Sotto il naso pendulo aveva dei baffi ai lati che non tagliava mai. Non ricordo la sua voce né una sua espressione. Una donna astratta trasformata in carne ed ossa, insomma. Poteva essere muta, del tutto estraniata da quella casa, da quel vicolo, da quel quartiere dove oggi vivono soprattutto famiglie albanesi e macedoni. Alcune con il permesso di soggiorno, altre clandestinamente. La società multietnica ha in parte espiantato le radici della società contadina marchigiana formatasi nei dintorni di Fabriano (nelle frazioni di Nebbiano, Moscano, Vallemontagnana ecc.), che è stata una capitale mondiale dell’elettrodomestico e della carta e che oggi sta attraversando una grave recessione economica.

Siamo in un tempo di crisi economica, di crisi delle varie ideologie, di crisi della società e della cultura. Sembra che l’uomo moderno viva in un continuo stato di allarme. La Fabriano della tua infanzia è scomparsa per sempre, la convivenza multietnica è regola. So che non vivi solo della scrittura creativa, dei romanzi e delle poesie, ma anche della scrittura giornalistica. Come si rispecchia nella tua opera l’attualità? Pensi che lo scrittore debba essere coinvolto politicamente? Ha gli strumenti per cambiare qualcosa?

Oggi lo short message, il linguaggio ridotto in pillole ed estrapolato dal web, dall’Ipod e dal cellulare ha impoverito la forza dell’espressione testuale. È il male inguaribile di una civiltà sempre più tecnocratica. Tanto è vero che la comunicazione ha soppiantato la conoscenza. Il sapere è stato scavalcato da un asettico informare, da ciò che ha portato il Premio Nobel Mario Vargas Llosa a decretare provocatoriamente che la cultura è sempre più pop. Non credo che lo scrittore possa fare molto per cambiare questa triste situazione. Anzi, ne è la prima vittima, visto che il calo dei lettori di libri letterari è stato drastico, negli ultimi anni. Lo scrittore è un reduce, di fronte all’avvento prima delle arti audio-visive e poi di Internet, questo grande contenitore senza distinzione dove tutte le spezie hanno lo stesso sapore. Tanto da spingere un critico eccellente come Franco Brevini, nel suo saggio Un cerino nel buio, a disquisire su come la cultura dovrebbe sopravvivere ai «barbari» per evitare il collasso. Detto questo, vengo al mio ruolo di giornalista. Mi occupo di cultura, ma anche di altro. La cronaca quotidiana è indispensabile nel mio lavoro, perché permette di capire come si evolve la società, come cambiano i costumi e gli atteggiamenti delle persone. L’attualità entra nei miei romanzi, tanto è vero che come accennavo in una delle risposte precedenti, il protagonista del romanzo inedito Telefonami la sera fa il giornalista e viene inviato prima a l’Aquila per verificare lo stato della ricostruzione, e poi in Tunisia dopo lo sbarco dei profughi. In Eresia d’amore, l’ultimo dei romanzi che fa parte della trilogia, un giovane architetto ascolta i racconti di un amico che frequenta i salotti e le alcove romane dei politici, dove la promiscuità è la ragione che gli permette di ottenere favori professionali. L’attualità ha un ruolo se non rimane confinata dentro gli schemi laconici del resoconto, se costituisce l’input per ambientare una storia e per caratterizzare i personaggi che la compongono. Lo scrittore può essere coinvolto politicamente, anche se non credo affatto alla letteratura di stampo politico, meno che mai all’ideologia. Sono anzi convinto che l’ideologia abbia spesso commutato i valori, sia nella critica che nella storia della letteratura del Novecento. Il lavoro dello scrittore è solitario: l’impatto con la parola è duro e selettivo. Non si nasce scrittori, lo si diventa attraverso un procedimento che, come disse una volta un critico americano del quale non ricordo il nome, dovrebbe indurre a leggere molto e a scrivere poco affinché si possa scrivere bene. Non condivido, infine, una certa spettacolarizzazione della nostra produzione romanzesca mutuata dal cinema americano. Sembra che il giallo e il thriller siano l’unica risorsa rimasta. C’è uno sbilanciamento verso questo genere di libri di intrattenimento. Gli scrittori che raccontano un mondo sono rimasti davvero pochissimi. Ci si nutre di fiction allo stato puro, di fatti sanguinosi come fossero il pane quotidiano. Oggi Marcel Proust non sarebbe mai stato pubblicato.

Per quale ragione scrivi? Lo fai con fatica o con facilità? Quali consigli daresti ad un giovane, aspirante scrittore? Quali sono i tuoi tic, le tue superstizioni, le tue paure? Svela un po’ della persona che sei.

«Si scrive per capire ciò che si scrive», asseriva Alberto Moravia. Si scrive per un conflitto interiore, per guarire, per fermare il tempo, per il bisogno di sostituire il sogno alla realtà, per la paura della morte, per lasciare qualcosa. Come dice il mio amico Roberto Pazzi, si scrive per un accrescimento di vitalità, per una pulsione seducente e terapeutica. Scrivo con fatica quando non sono convinto della mia immaginazione, mentre credo che l’ispirazione non esista. Scrivo con facilità quando entro in una specie di transfert e sento che un doppio dentro me stesso mi guida con disinvoltura. Ad un aspirante scrittore darei il consiglio di leggere i classici e i contemporanei, di formarsi, innanzitutto, sapendo che l’editoria italiana è fortemente in crisi, che i libri si vendono sempre meno e che la fonte principale della scrittura destinata a durare è esistenziale, cioè non sollecitata dalla vanagloria. Caratterialmente sono soprattutto un ansioso. Ma l’ansia è produttiva, è uno stato psichico che spinge a ricercare e a scoprire quel di più di sé e degli altri. La vita degli altri è la nostra vita, in fondo. Lo scrittore impara continuamente ad universalizzare, ad individuare affinità, similitudini. Quindi ben venga la mia ansia. Scrivo sempre all’alba, raramente di pomeriggio. Rileggo tutto e correggo le mie bozze con una matita rossa e blu stando sdraiato a letto. Non sono mai contento dei miei dattiloscritti e finisco con il tormentarli. Scrivo per lo più al computer, ma tengo un quaderno sul tavolo di lavoro e un altro in macchina dove annoto tutto ciò che mi colpisce. A volte sono preso dalla paura di non riuscire più a scrivere poesie, racconti, romanzi, recensioni. Quando dormo sogno, e spesso cerco di ricostruire alcune delle visioni notturne. Questi sogni attengono realmente al passato, come se aprissero i cassetti della memoria e mi consegnassero ciò che ho dimenticato.

 

 Intervista realizzata da Eliza Macadan

Alessandro Moscè: „Scriitorul trece prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează”

MOSCE'

“Obsesiile sunt creative. Scriitorul trece necontenit prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează. Il talento della malattia conţine un avertisment, un simptom: panica, ce se aseamănă mult cu senzaţia morţii şi reprezintă paroxismul fricii ca spectru ancestral şi, bineînţeles, obsesia obsesiilor”. Aceasta este premisa dialogului dintre Eliza Macadan şi interlocutorul ei italian, Alessandro Moscè, autorul romanului Il talento della malattia (Talentul bolii), Avagliano Editore 2012. Scriitorul s-a născut la Ancona, în 1969, şi trăieşte la Fabriano. A publicat antologia poeţilor italieni contemporani Lirici e visionar” (Ancona, 2003); cărţile de eseuri critice Luoghi del Novecento (Marsilio, Venezia, 2004) şi Tra due secoli (Neftasia, Pesaro, 2007); antologia poeţilor italieni din a doua jumătate a secolului al XX-lea, tradusă în SUA, The New Italian Poetry (Gradiva, New York, 2006). A publicat volumele de poezii L’odore dei vicoli (I Quaderni del Battello Ebbro, Porretta Terme, 2004), Stanze all’aperto (Moretti&Vitali, Bergamo, 2008) şi Hotel della notte (Aragno, Torino, 2013). Este prezent în diverse antologii şi reviste italiene şi străine. A publicat eseul narativ Il viaggiatore residente (Cattedrale, Ancona, 2009) şi romanul Il talento della malatti” (Avagliano, Roma, 2012). Scrie critică literară în reviste şi ziare. Este tradus în Spania şi Mexic. A fondat şi conduce Premio Nazionale di Narrativa e Poesia „Città di Fabriano”.

Alessandro, s-au împlinit treizeci de ani, la începutul lunii iunie, de când băieţelul care erai începea lupta împotriva unei boli mortale. Anul trecut ai împărtăşit acea experienţă publicând o carte emoţionantă, Il talento della malattia, la Avagliano Editore. După ce am citit cartea m-am gândit că acest gest a fost un act de credinţă faţă de cititor. Boala, în cartea ta, există, dar nu este o prezenţă dominantă. Pe parcursul povestirii răul este într-o oarecare măsură marginalizat, chiar dacă încerci să-l împărtăşeşti. Cât crezi că a păstrat memoria ta de atunci? Câte s-au schimbat în mintea şi în sufletul tău în cei treizeci de ani care au trecut? Şi, în sfârşit, cum s-a manifestat necesitatea de a revela experienţa ta până la a scrie Il talento della malattia?

Boala ne face metafizici, afirma Cioran. Mai ales atunci când te afli în faţa a ceva ce pare iremediabil, adică în faţa dimensiunii efemerului omenesc, se deschide un orizont vast de întrebări existenţiale asupra dualităţii viaţă-moarte, care a contat pentru mine mult mai mult decât cea pasoliniană natură-istorie. Nu numai. O boală mortală în procent covârşitor, cum este sarcomul Ewing pe care am contractat-o când eram copil, în timpul acestor ani m-a „impregnat” în mod inegal.

Între timp am devenit un bărbat, iar ceea ce la început activa tăcerea printr-un mecanism defensiv, de jenă vinovată, s-a transformat încet-încet într-o urgenţă de a spune, de a povesti. Nu cred că am scris o poveste personală, pentru că mulţi bolnavi m-au căutat mărturisindu-mi că s-au regăsit în cuvintele mele. În fond, Muntele vrăjit de Thomas Mann ne demonstrează că „interesul pentru boală şi moarte este cealaltă expresie a interesului pentru viaţă”. Psihologia  modernă este convinsă că bolnavul poate să-şi exorcizeze starea psihică prin intermediul aşa-zisei „motivaţii antagoniste”. Visul infantil echivalează cu distragerea, cu amuzamentul: din acest motiv la copii se verifică, pare-se, un procent mai mare de vindecare de tumori.

Motivaţia mea era reprezentată de idolul meu de atunci, un fotbalist, ca pentru mulţi alţi copii: Giorgio Chinaglia, mijlocaşul ofensiv al echipei Lazio, campion al Italiei în 1974 şi preşedinte al clubului în 1983, an în care m-am îmbolnăvit. Un personaj capricios, contra curentului, iubit şi detestat în egală măsură de publicul sportiv. Voiam să-l cunosc şi asta mă împingea să adopt sloganul pe care i-l urlau, idolatrizându-l, suporterii lui Lazio: „Giorgio Chinaglia e strigătul de luptă”. Chinaglia: un idol, o amuletă, un talisman, Cristul meu laic. Pot spune că boala nu se înfruntă doar cu speranţa de a te vindeca. Nici cu emoţie, care este un sentiment de tandreţe faţă de noi înşine. Şi cu atât mai puţin, cu furie. Boala trebuie pur şi simplu ignorată. Ştiu, e o misiune dificilă, dar nu mai puţin adevărat este că poate reuşi, în particular, unui copil în semi-inconştienţa sa. În momentele în care conştientizarea faptului că aş fi putut muri devenea dominantă, reacţia mea salvatoare împotriva „vidului universal” consta în îndreptarea gândurilor către un simbol de forţă. Un jucător de fotbal faimos a devenit sprijinul necesar pentru a face faţă locurilor de recluziune şi de separare de viaţă, spitalelor. Campionul, ca simbol al victoriei, un spaţiu de uşurare, ca antiteză a bolii.

Limbajul cu care povesteşti fotbalul este, mai mult sau mai puţin, cel al jurnalismului sportiv din epocă. Mărturiseşti în carte că lecturile tale cuprindeau, în mod masiv şi ziarele de sport. Divinitatea care ne ţine conectaţi la viaţă se arată în diverse forme. Cristul tău laic era Giorgio Chinaglia, ai spus-o deja. Care este raportul tău cu credinţa, ca adult? Obsesia morţii este tema predilectă a marilor creatori. Te întreb, în ce fel gestionezi obsesia morţii şi dacă alte obsesii migrează în creaţia ta?

Fotbalul simbolizează lupta antropologică pentru supravieţuire. La sfârşitul unui meci sunt cei care înving şi cei care pierd, ca atunci când două animale se sfâşie, în mod primitiv, pentru a se ucide, pentru a se hrăni unul cu celălalt. Şi este ca într-un meci existenţial între sănătate şi boală, de aceea omul, la sfârşitul aventurii sale, este învins de destinul său care este moartea. Pentru mine, fotbalul este şi o pasiune născută înaintea literaturii.

In exergo la Il talento della malattia am inserat o frază a lui Pier Paolo Pasolini: „fotbalul este ultima reprezentaţie sacră a timpului nostru. E un ritual în fond, chiar dacă este evadare. În timp ce alte reprezentaţii sacre, până şi slujba religioasă, sunt în declin, fotbalul este singura care ne-a rămas. Fotbalul este spectacolul care a înlocuit teatrul”. Se poate povesti, cum făcea Gianni Brera, pentru a sublima gestul atletic şi o execuţie tehnică, sau pentru a afla rădăcinile etnice ale unui campion. În fine, e ceva mai complex decât o cronică de radio insipidă de duminică, decât o dare de seamă care apare zilnic în „Gazzetta dello Sport”. Şi mai este emulaţia campionului, ceva ce se aseamănă cu poezia, care cristalizează impresii, imagini, amintiri, chiar dacă vagi. Deci, trece dincolo de intoleranţa suporterului care ridică osanale exclusiv propriei echipe.

Revenind la consideraţia pe care ai făcut-o, nu cred că fotbalul la care mă refer este doar cel al jurnalismului din epocă. Poate să fie şi acela, dar mai ales în a doua parte a cărţii se instalează un raport simbiotic între mine şi echipa Lazio a lui Chinaglia, pe care am cunoscut-o pentru prima oară din fabulaţiile tatălui meu, care, întorcându-se de la Roma, unde lucra, la Fabriano, oraşul în care trăiesc şi acum, mă lua deoparte şi-mi povestea despre epopeea din 1974, anul primului titlu de campioană, ca şi cum ar fi fost vorba despre povestea lui Pinocchio. Credinţa mea din copilărie, în schimb, s-a născut din formaţia catolică. Am fost educat la un institut de maici, unde „dialogam” în şoaptă cu Chinaglia, dar astăzi nu cred că am o viziune confesională. Dimpotrivă. Dumnezeul meu este interogativ şi filozofic, teologic. Dumnezeul dubiului, dificil de situat, ca un punct dureros sau ca o cicatrice. Poate este un soi de legendă celestă şi crudă.

Moartea mă sperie şi, deci, printr-un mecanism compensatoriu, mă fascinează. Mi-o închipui, uneori chiar de-o manieră insolentă, ca atunci când creez entitatea care mă interpelează în veghea nocturnă. O apariţie misterioasă, care decretează regulile unei noi, posibile vieţi. Dar acest saltus nu este pe deplin comprehensibil pentru fiinţa umană. Şi atunci îşi face apariţia credinţa ca o graţie. În ceea ce priveşte obsesiile, ele sunt creative, ne permit să ne oprim pentru o clipă, pentru a asculta propria interioritate, ca experienţă non-corporală. Nu dau certitudini şi nici eliberări, sunt preambulul pentru crearea unei poveşti, pentru planificarea unui roman. Sau pentru o fulminantă iluminare, care se transformă în poezie. Moartea este inevitabilă, deci eternă, „o uzanţă pe care trebuie să o respectăm”, spunea Borges. Şi e clar că nu o putem ierta. Scriitorul trece necontenit prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează. Il talento della malattia conţine un avertisment, un simptom: panica, ce se aseamănă mult cu senzaţia morţii şi reprezintă paroxismul fricii ca spectru ancestral şi, bineînţeles, obsesia obsesiilor.

A trecut un an de la apariţia cărţii. Feed-back-urile au fost cele la care te aşteptai? Ai avut prezentări cu public, ai fost în vreun institut pediatric pentru a citi ceea ce exprimă faţa copiilor? La ce te gândeşti acum, la alte povestiri, la alte romane?

Il talento della malattia este la a patra ediţie şi a avut zeci şi zeci de recenzii în presa naţională. Publicul a apreciat-o mai ales pentru că este vorba despre o poveste adevărată, fără falsificări. Şi este o poveste cu final fericit, care, de altfel, implică un copil. Am luat parte la „Proiectul Martina” (ca testimonial), care şi-a fixat caobiectiv să informeze tinerii despre modalităţile de luptă împotriva tumorilor, despre posibilitatea de a le evita pe unele, despre oportunitatea unei diagnosticări tempestive şi despre necesitatea de a se implica în primă persoană.  Producţia mea narativă va continua cu un roman cu titlul Telefonami la sera (Sună-mă seara). Mă gândesc la o trilogie: de la copilărie la adolescenţă până la vârsta matură, trecând de la Il talento della malattia la Telefonami la sera şi la Eresia d’amore. Lucrez la un proiect complex, care vrea să inverseze tendinţa foarte italiană potrivit căreia ceea ce contează apare la TV sau în „Corriere della Sera”. Restul este obscuritate. Şi totuşi există o zonă liberă, aleatorie, cotidianul celor care nu sfârşesc pe micul ecran sau în ziare, acela al oamenilor obişnuiţi care suferă sau se bucură într-o casă, la locul de muncă, pe stradă etc. Scriitorii trebuie să facă asta: o operaţiune de recuperare a poveştilor extraordinare şi totuşi uzuale. Ei nu sunt aliens, dimpotrivă.

M-a amuzat mult, în legătură cu asta, un interviu acordat recent de Umberto Eco, care îl cita pe marele Leopardi şi frecventarea prostituatelor de către acesta. Lumea s-a scandalizat, pentru că nu poate fi acceptată o evidenţă atât de ofensivă, chiar şi în ipocrizia uzuală. A fost o provocare, pentru a spune că tatăl modernismului european nu trăia numai pentru „infinit”. Telefonami la sera este romanul adolescenţei (o vârstă tot mai prelungită) şi a vârstei de douăzeci de ani. Trei studenţi, în timp de studiază, se povestesc şi, fără să-şi dea seama, se îndrăgostesc. Luigi, Anna şi Gaia constituie un triunghi, care este şi o metaforă a existenţei. Unul din trei este mereu, pe rând, incomod pentru ceilalţi doi. Se devoalează identităţile fragile ale tinerilor şi ale adulţilor din anii ’90, departe de zgomotele metropolei, precari şi rezidenţi într-o provincie nemuritoare, romantică. Luigi îşi revede trecutul şi decide să alerge după cele două fete cuprins de remuşcarea de a nu le fi înţeles suficient. Astăzi este ziarist şi e trimis mai întâi la Aquila pentru cutremur, iar apoi într-o tabără de refugiaţi din Tunisia.

Am lăsat ultimul răspunsul la întrebarea legată de formaţia mea literară. Sunt un scriitor de locuri şi provin de la şcoala lui Franco Scataglini, poetul din Ancona care a recreat conceptul de „rezidenţă”. Ce sens are să trăieşti aici şi nu în altă parte? Adică într-un loc străin ca oricare altul. Acelaşi lucru îl gândeau kantienii. Locul, totuşi, nu este defensiv, local, ci universal. Adică poziţia necesară pentru a-ţi pune acele întrebări care sunt conţinute în toate scrierile mele despre naştere, viaţă, moarte, pierdere, absenţă, boală: arhetipurile existenţei, care se prefigurează ca o certificare. Iar în această optică, mă gândesc la Cesare Pavese, scriitor pe care-l iubesc mult, pentru care persoanele şi lucrurile trebuie să vină la noi în „unitatea amintirii”. Sunt un cititor omnivor de poeţi şi naratori, italieni şi străini. Leopardi, Baudelaire şi Proust rămân cei trei piloni ai formării mele, ca şi scriitorii pe care i-am întâlnit personal. Mă gândesc la Giorgio Saviane, autor al Il mare verticale şi Eutanasia di un amore, astăzi uitat şi care ar trebui neapărat redescoperit.

În Il talento della malattia există o zonă pe care aş numi-o fantastică, ca cea din povestirile femeii din capătul uliţei. Atmosfera este impregnată de acea magie pe care o exercită asupra noastră un alt timp, mitologic şi sacru. Ritualurile magice evocate de bona care înlocuieşte mama plecată la muncă, după părerea mea, sunt un punct de forţă în naraţiune. Mircea Eliade spunea că omul nu poate trăi în haos, casa sa e orientată într-un fel anume, este centrul pământului şi orice centru locuit a fost creat ca o copie a unui model trans-uman, de origine divină, şi că numai o anumită organizare uneşte şi creează comunicare între cer şi pământ. Povesteşte-ne amintirea pe care ai păstrat-o despre femeia din capătul uliţei, depozitară a unei cunoaşteri ancestrale.

Il talento della malattia este o care evocatoare. Există personaje marginale, secundare, nebunii de amprentă felliniană, cum s-ar putea defini, care se găseau încă prin părţile mele între anii ’70-’80. Păreau încremeniţi în timp pentru că nu aveau certificate de naştere şi proveneau dintr-o lume neidentificabilă din punct de vedere geografic, aproape inexistentă. Pierino de la azilul de bătrâni, care vorbea cu Fecioara Maria, lansându-şi ecoul în fântâni, sau chiar Miranda, care avea grijă de mine când eram mic, cunoştea ritualuri pentru a alunga febra şi ştia oraţii care se făceau în timpul veghilor ţărăneşti în faţa focului aprins din cămin, la începutul secolului trecut. Recunoştea demonii şi era convinsă că-i vede sub formă de pisici şi lilieci.    

Civilizaţia ţărănească însăşi era purtătoare de fantezii la jumătatea drumului dintre real şi imaginar. Acest cufăr cu poveşti lunatice, extravagante, m-a impresionat mult. Femeia din capătul uliţei avea o faţă de aztecă, brăzdată de riduri. Nu vorbea niciodată şi nu se folosea de energia electrică. Era ca o femeie născută în secolul al XVIII-lea, cu batic pe cap. Străduţa pe care locuia, strâmtă, lungă şi înghesuită, are şi acum ferestre şi porţi foarte joase. La ritualurile vieţii casnice, se poate trage cu ochiul printre perdeluţe, în timp ce lumina becurilor agăţate de tavan mângâie lucrurile şi le dă o dimensiune sugestivă. La puţini paşi de haosul automobilelor, te poţi simţi scufundat într-o lume apusă, care nu cunoaşte progres şi nici tehnologie. Femeia din capătul uliţei se numea Maria Santa, era soacra Mirandei. La prânz bea două pahare de vin roşu, unul după altul, se îndepărta de masă şi se întorcea la maşina ei de cusut Singer. Era destul de impresionant s-o vezi în colţul acela, unde alinia frumos panglici, dantele, feţe de pernă. Maria Santa nu se uita la televizor şi nu folosea telefonul. Când soarele apunea, îşi punea coatele pe pervazul ferestrei şi fixa acoperişurile ore întregi. Sub nasul încovoiat avea de o parte şi de alta mustăţi pe care nu le tăia niciodată. Nu-mi amintesc vocea ei şi nici vreo expresie. O femeie abstractă, transformată în carne şi oase, de fapt. Putea fi mută, complet străină de casa aceea, de străduţa aceea, de cartierul acela, unde astăzi trăiesc, mai ales, familii de albanezi şi macedoneni. Unele cu permis de şedere, altele clandestin. Societatea multietnică a înlăturat rădăcinile societăţii ţărăneşti marchegiane, formată în împrejurimile localităţii Fabriano (în comunele Nebbiano, Moscano, Vallemontagnana etc.), care a fost capitala mondială a electrocasnicelor şi a hârtiei şi care astăzi traversează o gravă recesiune economică.

Suntem în criză economică, într-o criză a diferitelor ideologii, criza societăţii şi a culturii. Se pare că omul modern trăieşte într-o continuă stare de alarmă. Fabriano din copilăria ta a dispărut pentru totdeauna. Convieţuirea multietnică este regula. Ştiu că nu trăieşti numai din scrisul creator, din romane şi poezii, ci şi din scrisul jurnalistic. Cum se oglindeşte în opera ta actualitatea? Crezi că scriitorul trebuie să fie implicat politic? Deţine instrumentele să schimbe ceva?

Astăzi short-message-ul, limbajul redus în pilule şi extrapolat de pe web, Ipod şi celular a sărăcit forţa de expresie textuală. Este răul de nevindecat al unei omeniri tot mai tehnocratice. În egală măsură, comunicarea a înlocuit cunoaşterea. Instrucţia a fost înlocuită de informarea aseptică, de ceea ce l-a determinat pe laureatul Nobel Llosa să decreteze în mod provocator că în zilele noastre cultura e din ce în ce mai pop. Nu cred că scriitorul poate face mult pentru a schimba această tristă situaţie. Mai mult, este prima ei victimă, din moment ce scăderea numărului cititorilor de beletristică a fost drastică în ultimii ani. Scriitorul este un supravieţuitor în faţa artelor audio-vizuale şi, mai apoi, a internetului, acest uriaş recipient fără discernământ, unde toate aromele au acelaşi gust. Atât de alarmantă este situaţia, încât un critic excelent ca Franco Bravini, într-un eseu cu titlul Un cerino nel buio, a dizertat despre felul în care cultura ar trebui să supravieţuiască „barbarilor” pentru a evita colapsul.

Acestea fiind spuse, ajung la rolul meu de ziarist. Mă ocup de cultură, dar şi de altceva. Faptul divers e indispensabil muncii mele, pentru că îmi permite să înţeleg cum evoluează societatea, cum se schimbă obiceiurile şi atitudinile persoanelor. Actualitatea intră în romanele mele, aşa cum aminteam în unul din răspunsurile precedente, protagonistul romanului inedit Telefonami la sera este ziarist şi este trimis mai întâi la Aquila să verifice stadiul reconstrucţiei locului şi, mai apoi, în Tunisia, după o debarcare de refugiaţi. În Eresia d’amore, ultimul dintre romanele trilogiei, un tânăr arhitect ascultă poveştile unui prieten care frecventează saloanele şi alcovurile romane ale politicienilor, unde promiscuitatea este motivul care le permite să obţină favoruri profesionale.

Actualitatea are un rol dacă nu se mărgineşte la schemele laconice ale unei dări de seamă, dacă se constituie într-un input pentru a ambienta o poveste şi pentru a caracteriza personajele care o compun. Scriitorul poate să fie implicat politic, chiar dacă nu cred, de fapt, în literatura de factură politică, şi cu atât mai puţin, în ideologie. Sunt, mai degrabă, convins că ideologia a schimbat deseori valorile în critica şi literatura din secolul al XX-lea. Munca scriitorului este solitară: impactul cu cuvântul este dur şi selectiv. Nu ne naştem, ci devenim scriitori printr-o procedură care, aşa cum spunea odată un critic american, al cărui nume nu mi-l amintesc, ar trebui să inducă la a citi mult şi a scrie puţin, pentru a putea scrie bine. Nu sunt de acord cu o anumită transformare în spectacol a producţiei romanului italian, împrumutată de la cinematografia americană. Pare că romanul poliţist şi thrillerul sunt singurele resurse rămase. Balanţa înclină spre acest gen de cărţi de divertisment. Scriitorii care povestesc o lume au rămas, într-adevăr, foarte puţini. Astăzi ne hrănim cu fiction în stare pură, cu fapte sângeroase, ca şi cum ar fi pâinea cea de toate zilele. În zilele noastre, Marcel Proust n-ar fi fost niciodată publicat.

Care este ratiunea pentru care scrii, o faci cu uşurinţă sau cu dificultate? Ce sfaturi ai da unui tânăr aspirant scriitor? Care sunt ticurile, superstiţiile şi temerile tale? Dezvăluie-ne puţin despre ce fel de persoană eşti.

„Scrii pentru a înţelege ceea ce scrii”, decreta Alberto Moravia. Scrii dintr-un conflict interior, pentru a te vindeca, pentru a opri timpul, pentru nevoia de a înlocui realitatea cu visul, din teamă de moarte, pentru a lăsa ceva. Cum spune prietenul meu Roberto Pazzi, scriem ca să ne sporim vitalitatea, dintr-o pulsiune seducătoare şi terapeutică. Scriu cu dificultate când nu sunt convins de imaginaţia mea, în timp ce cred că inspiraţia nu există. Scriu cu uşurinţă când intru într-un soi de transfer şi simt că cineva din interiorul meu mă ghidează cu dezinvoltură.

Unui scriitor aspirant i-aş da sfatul de a-i citi pe clasici şi pe contemporani, să se formeze, înainte de toate, ştiind că piaţa editorială italiană este într-o puternică criză, cărţile se vând tot mai puţin şi că sursa principală a scrisului destinat să dureze este de natură existenţială, adică nu cea pe care o vrea gloria pasageră.

Din punct de vedere caracterial, sunt un anxios. Dar anxietatea e productivă, e o stare psihică ce te împinge să cauţi şi să descoperi acel ʻmai multʼ din sine şi din alţii. Viaţa celorlalţi e viaţa noastră, în fond. Scriitorul învaţă continuu să universalizeze, să găsească afinităţi, similitudini. Deci, sunt bucuros de anxietatea mea. Scriu întotdeauna în zori, rareori după-amiaza. Recitesc tot şi corectez ciornele cu un creion roşu şi albastru, întins pe pat. Nu sunt niciodată mulţumit de scrierile mele dactilografiate şi sfârşesc prin a le „tormenta”. Scriu cel mai mult la computer, dar ţin un caiet pe masa de lucru şi un altul în maşină, unde notez tot ceea ce îmi atrage atenţia. Uneori sunt cuprins de teama de a nu mai reuşi să scriu poezii, povestiri, romane, recenzii. Când dorm, visez, şi, deseori, încerc să reconstruiesc unele viziuni nocturne. Aceste vise aparţin realmente trecutului, ca şi cum ar deschide sertarele memoriei şi mi-ar da ceea ce am uitat.

Interviu realizat şi tradus în română de Eliza Macadan