Alessandro Moscè: „Scriitorul trece prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează”

MOSCE'

“Obsesiile sunt creative. Scriitorul trece necontenit prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează. Il talento della malattia conţine un avertisment, un simptom: panica, ce se aseamănă mult cu senzaţia morţii şi reprezintă paroxismul fricii ca spectru ancestral şi, bineînţeles, obsesia obsesiilor”. Aceasta este premisa dialogului dintre Eliza Macadan şi interlocutorul ei italian, Alessandro Moscè, autorul romanului Il talento della malattia (Talentul bolii), Avagliano Editore 2012. Scriitorul s-a născut la Ancona, în 1969, şi trăieşte la Fabriano. A publicat antologia poeţilor italieni contemporani Lirici e visionar” (Ancona, 2003); cărţile de eseuri critice Luoghi del Novecento (Marsilio, Venezia, 2004) şi Tra due secoli (Neftasia, Pesaro, 2007); antologia poeţilor italieni din a doua jumătate a secolului al XX-lea, tradusă în SUA, The New Italian Poetry (Gradiva, New York, 2006). A publicat volumele de poezii L’odore dei vicoli (I Quaderni del Battello Ebbro, Porretta Terme, 2004), Stanze all’aperto (Moretti&Vitali, Bergamo, 2008) şi Hotel della notte (Aragno, Torino, 2013). Este prezent în diverse antologii şi reviste italiene şi străine. A publicat eseul narativ Il viaggiatore residente (Cattedrale, Ancona, 2009) şi romanul Il talento della malatti” (Avagliano, Roma, 2012). Scrie critică literară în reviste şi ziare. Este tradus în Spania şi Mexic. A fondat şi conduce Premio Nazionale di Narrativa e Poesia „Città di Fabriano”.

Alessandro, s-au împlinit treizeci de ani, la începutul lunii iunie, de când băieţelul care erai începea lupta împotriva unei boli mortale. Anul trecut ai împărtăşit acea experienţă publicând o carte emoţionantă, Il talento della malattia, la Avagliano Editore. După ce am citit cartea m-am gândit că acest gest a fost un act de credinţă faţă de cititor. Boala, în cartea ta, există, dar nu este o prezenţă dominantă. Pe parcursul povestirii răul este într-o oarecare măsură marginalizat, chiar dacă încerci să-l împărtăşeşti. Cât crezi că a păstrat memoria ta de atunci? Câte s-au schimbat în mintea şi în sufletul tău în cei treizeci de ani care au trecut? Şi, în sfârşit, cum s-a manifestat necesitatea de a revela experienţa ta până la a scrie Il talento della malattia?

Boala ne face metafizici, afirma Cioran. Mai ales atunci când te afli în faţa a ceva ce pare iremediabil, adică în faţa dimensiunii efemerului omenesc, se deschide un orizont vast de întrebări existenţiale asupra dualităţii viaţă-moarte, care a contat pentru mine mult mai mult decât cea pasoliniană natură-istorie. Nu numai. O boală mortală în procent covârşitor, cum este sarcomul Ewing pe care am contractat-o când eram copil, în timpul acestor ani m-a „impregnat” în mod inegal.

Între timp am devenit un bărbat, iar ceea ce la început activa tăcerea printr-un mecanism defensiv, de jenă vinovată, s-a transformat încet-încet într-o urgenţă de a spune, de a povesti. Nu cred că am scris o poveste personală, pentru că mulţi bolnavi m-au căutat mărturisindu-mi că s-au regăsit în cuvintele mele. În fond, Muntele vrăjit de Thomas Mann ne demonstrează că „interesul pentru boală şi moarte este cealaltă expresie a interesului pentru viaţă”. Psihologia  modernă este convinsă că bolnavul poate să-şi exorcizeze starea psihică prin intermediul aşa-zisei „motivaţii antagoniste”. Visul infantil echivalează cu distragerea, cu amuzamentul: din acest motiv la copii se verifică, pare-se, un procent mai mare de vindecare de tumori.

Motivaţia mea era reprezentată de idolul meu de atunci, un fotbalist, ca pentru mulţi alţi copii: Giorgio Chinaglia, mijlocaşul ofensiv al echipei Lazio, campion al Italiei în 1974 şi preşedinte al clubului în 1983, an în care m-am îmbolnăvit. Un personaj capricios, contra curentului, iubit şi detestat în egală măsură de publicul sportiv. Voiam să-l cunosc şi asta mă împingea să adopt sloganul pe care i-l urlau, idolatrizându-l, suporterii lui Lazio: „Giorgio Chinaglia e strigătul de luptă”. Chinaglia: un idol, o amuletă, un talisman, Cristul meu laic. Pot spune că boala nu se înfruntă doar cu speranţa de a te vindeca. Nici cu emoţie, care este un sentiment de tandreţe faţă de noi înşine. Şi cu atât mai puţin, cu furie. Boala trebuie pur şi simplu ignorată. Ştiu, e o misiune dificilă, dar nu mai puţin adevărat este că poate reuşi, în particular, unui copil în semi-inconştienţa sa. În momentele în care conştientizarea faptului că aş fi putut muri devenea dominantă, reacţia mea salvatoare împotriva „vidului universal” consta în îndreptarea gândurilor către un simbol de forţă. Un jucător de fotbal faimos a devenit sprijinul necesar pentru a face faţă locurilor de recluziune şi de separare de viaţă, spitalelor. Campionul, ca simbol al victoriei, un spaţiu de uşurare, ca antiteză a bolii.

Limbajul cu care povesteşti fotbalul este, mai mult sau mai puţin, cel al jurnalismului sportiv din epocă. Mărturiseşti în carte că lecturile tale cuprindeau, în mod masiv şi ziarele de sport. Divinitatea care ne ţine conectaţi la viaţă se arată în diverse forme. Cristul tău laic era Giorgio Chinaglia, ai spus-o deja. Care este raportul tău cu credinţa, ca adult? Obsesia morţii este tema predilectă a marilor creatori. Te întreb, în ce fel gestionezi obsesia morţii şi dacă alte obsesii migrează în creaţia ta?

Fotbalul simbolizează lupta antropologică pentru supravieţuire. La sfârşitul unui meci sunt cei care înving şi cei care pierd, ca atunci când două animale se sfâşie, în mod primitiv, pentru a se ucide, pentru a se hrăni unul cu celălalt. Şi este ca într-un meci existenţial între sănătate şi boală, de aceea omul, la sfârşitul aventurii sale, este învins de destinul său care este moartea. Pentru mine, fotbalul este şi o pasiune născută înaintea literaturii.

In exergo la Il talento della malattia am inserat o frază a lui Pier Paolo Pasolini: „fotbalul este ultima reprezentaţie sacră a timpului nostru. E un ritual în fond, chiar dacă este evadare. În timp ce alte reprezentaţii sacre, până şi slujba religioasă, sunt în declin, fotbalul este singura care ne-a rămas. Fotbalul este spectacolul care a înlocuit teatrul”. Se poate povesti, cum făcea Gianni Brera, pentru a sublima gestul atletic şi o execuţie tehnică, sau pentru a afla rădăcinile etnice ale unui campion. În fine, e ceva mai complex decât o cronică de radio insipidă de duminică, decât o dare de seamă care apare zilnic în „Gazzetta dello Sport”. Şi mai este emulaţia campionului, ceva ce se aseamănă cu poezia, care cristalizează impresii, imagini, amintiri, chiar dacă vagi. Deci, trece dincolo de intoleranţa suporterului care ridică osanale exclusiv propriei echipe.

Revenind la consideraţia pe care ai făcut-o, nu cred că fotbalul la care mă refer este doar cel al jurnalismului din epocă. Poate să fie şi acela, dar mai ales în a doua parte a cărţii se instalează un raport simbiotic între mine şi echipa Lazio a lui Chinaglia, pe care am cunoscut-o pentru prima oară din fabulaţiile tatălui meu, care, întorcându-se de la Roma, unde lucra, la Fabriano, oraşul în care trăiesc şi acum, mă lua deoparte şi-mi povestea despre epopeea din 1974, anul primului titlu de campioană, ca şi cum ar fi fost vorba despre povestea lui Pinocchio. Credinţa mea din copilărie, în schimb, s-a născut din formaţia catolică. Am fost educat la un institut de maici, unde „dialogam” în şoaptă cu Chinaglia, dar astăzi nu cred că am o viziune confesională. Dimpotrivă. Dumnezeul meu este interogativ şi filozofic, teologic. Dumnezeul dubiului, dificil de situat, ca un punct dureros sau ca o cicatrice. Poate este un soi de legendă celestă şi crudă.

Moartea mă sperie şi, deci, printr-un mecanism compensatoriu, mă fascinează. Mi-o închipui, uneori chiar de-o manieră insolentă, ca atunci când creez entitatea care mă interpelează în veghea nocturnă. O apariţie misterioasă, care decretează regulile unei noi, posibile vieţi. Dar acest saltus nu este pe deplin comprehensibil pentru fiinţa umană. Şi atunci îşi face apariţia credinţa ca o graţie. În ceea ce priveşte obsesiile, ele sunt creative, ne permit să ne oprim pentru o clipă, pentru a asculta propria interioritate, ca experienţă non-corporală. Nu dau certitudini şi nici eliberări, sunt preambulul pentru crearea unei poveşti, pentru planificarea unui roman. Sau pentru o fulminantă iluminare, care se transformă în poezie. Moartea este inevitabilă, deci eternă, „o uzanţă pe care trebuie să o respectăm”, spunea Borges. Şi e clar că nu o putem ierta. Scriitorul trece necontenit prin foc şi sabie senzaţiile de moarte care îl obsedează. Il talento della malattia conţine un avertisment, un simptom: panica, ce se aseamănă mult cu senzaţia morţii şi reprezintă paroxismul fricii ca spectru ancestral şi, bineînţeles, obsesia obsesiilor.

A trecut un an de la apariţia cărţii. Feed-back-urile au fost cele la care te aşteptai? Ai avut prezentări cu public, ai fost în vreun institut pediatric pentru a citi ceea ce exprimă faţa copiilor? La ce te gândeşti acum, la alte povestiri, la alte romane?

Il talento della malattia este la a patra ediţie şi a avut zeci şi zeci de recenzii în presa naţională. Publicul a apreciat-o mai ales pentru că este vorba despre o poveste adevărată, fără falsificări. Şi este o poveste cu final fericit, care, de altfel, implică un copil. Am luat parte la „Proiectul Martina” (ca testimonial), care şi-a fixat caobiectiv să informeze tinerii despre modalităţile de luptă împotriva tumorilor, despre posibilitatea de a le evita pe unele, despre oportunitatea unei diagnosticări tempestive şi despre necesitatea de a se implica în primă persoană.  Producţia mea narativă va continua cu un roman cu titlul Telefonami la sera (Sună-mă seara). Mă gândesc la o trilogie: de la copilărie la adolescenţă până la vârsta matură, trecând de la Il talento della malattia la Telefonami la sera şi la Eresia d’amore. Lucrez la un proiect complex, care vrea să inverseze tendinţa foarte italiană potrivit căreia ceea ce contează apare la TV sau în „Corriere della Sera”. Restul este obscuritate. Şi totuşi există o zonă liberă, aleatorie, cotidianul celor care nu sfârşesc pe micul ecran sau în ziare, acela al oamenilor obişnuiţi care suferă sau se bucură într-o casă, la locul de muncă, pe stradă etc. Scriitorii trebuie să facă asta: o operaţiune de recuperare a poveştilor extraordinare şi totuşi uzuale. Ei nu sunt aliens, dimpotrivă.

M-a amuzat mult, în legătură cu asta, un interviu acordat recent de Umberto Eco, care îl cita pe marele Leopardi şi frecventarea prostituatelor de către acesta. Lumea s-a scandalizat, pentru că nu poate fi acceptată o evidenţă atât de ofensivă, chiar şi în ipocrizia uzuală. A fost o provocare, pentru a spune că tatăl modernismului european nu trăia numai pentru „infinit”. Telefonami la sera este romanul adolescenţei (o vârstă tot mai prelungită) şi a vârstei de douăzeci de ani. Trei studenţi, în timp de studiază, se povestesc şi, fără să-şi dea seama, se îndrăgostesc. Luigi, Anna şi Gaia constituie un triunghi, care este şi o metaforă a existenţei. Unul din trei este mereu, pe rând, incomod pentru ceilalţi doi. Se devoalează identităţile fragile ale tinerilor şi ale adulţilor din anii ’90, departe de zgomotele metropolei, precari şi rezidenţi într-o provincie nemuritoare, romantică. Luigi îşi revede trecutul şi decide să alerge după cele două fete cuprins de remuşcarea de a nu le fi înţeles suficient. Astăzi este ziarist şi e trimis mai întâi la Aquila pentru cutremur, iar apoi într-o tabără de refugiaţi din Tunisia.

Am lăsat ultimul răspunsul la întrebarea legată de formaţia mea literară. Sunt un scriitor de locuri şi provin de la şcoala lui Franco Scataglini, poetul din Ancona care a recreat conceptul de „rezidenţă”. Ce sens are să trăieşti aici şi nu în altă parte? Adică într-un loc străin ca oricare altul. Acelaşi lucru îl gândeau kantienii. Locul, totuşi, nu este defensiv, local, ci universal. Adică poziţia necesară pentru a-ţi pune acele întrebări care sunt conţinute în toate scrierile mele despre naştere, viaţă, moarte, pierdere, absenţă, boală: arhetipurile existenţei, care se prefigurează ca o certificare. Iar în această optică, mă gândesc la Cesare Pavese, scriitor pe care-l iubesc mult, pentru care persoanele şi lucrurile trebuie să vină la noi în „unitatea amintirii”. Sunt un cititor omnivor de poeţi şi naratori, italieni şi străini. Leopardi, Baudelaire şi Proust rămân cei trei piloni ai formării mele, ca şi scriitorii pe care i-am întâlnit personal. Mă gândesc la Giorgio Saviane, autor al Il mare verticale şi Eutanasia di un amore, astăzi uitat şi care ar trebui neapărat redescoperit.

În Il talento della malattia există o zonă pe care aş numi-o fantastică, ca cea din povestirile femeii din capătul uliţei. Atmosfera este impregnată de acea magie pe care o exercită asupra noastră un alt timp, mitologic şi sacru. Ritualurile magice evocate de bona care înlocuieşte mama plecată la muncă, după părerea mea, sunt un punct de forţă în naraţiune. Mircea Eliade spunea că omul nu poate trăi în haos, casa sa e orientată într-un fel anume, este centrul pământului şi orice centru locuit a fost creat ca o copie a unui model trans-uman, de origine divină, şi că numai o anumită organizare uneşte şi creează comunicare între cer şi pământ. Povesteşte-ne amintirea pe care ai păstrat-o despre femeia din capătul uliţei, depozitară a unei cunoaşteri ancestrale.

Il talento della malattia este o care evocatoare. Există personaje marginale, secundare, nebunii de amprentă felliniană, cum s-ar putea defini, care se găseau încă prin părţile mele între anii ’70-’80. Păreau încremeniţi în timp pentru că nu aveau certificate de naştere şi proveneau dintr-o lume neidentificabilă din punct de vedere geografic, aproape inexistentă. Pierino de la azilul de bătrâni, care vorbea cu Fecioara Maria, lansându-şi ecoul în fântâni, sau chiar Miranda, care avea grijă de mine când eram mic, cunoştea ritualuri pentru a alunga febra şi ştia oraţii care se făceau în timpul veghilor ţărăneşti în faţa focului aprins din cămin, la începutul secolului trecut. Recunoştea demonii şi era convinsă că-i vede sub formă de pisici şi lilieci.    

Civilizaţia ţărănească însăşi era purtătoare de fantezii la jumătatea drumului dintre real şi imaginar. Acest cufăr cu poveşti lunatice, extravagante, m-a impresionat mult. Femeia din capătul uliţei avea o faţă de aztecă, brăzdată de riduri. Nu vorbea niciodată şi nu se folosea de energia electrică. Era ca o femeie născută în secolul al XVIII-lea, cu batic pe cap. Străduţa pe care locuia, strâmtă, lungă şi înghesuită, are şi acum ferestre şi porţi foarte joase. La ritualurile vieţii casnice, se poate trage cu ochiul printre perdeluţe, în timp ce lumina becurilor agăţate de tavan mângâie lucrurile şi le dă o dimensiune sugestivă. La puţini paşi de haosul automobilelor, te poţi simţi scufundat într-o lume apusă, care nu cunoaşte progres şi nici tehnologie. Femeia din capătul uliţei se numea Maria Santa, era soacra Mirandei. La prânz bea două pahare de vin roşu, unul după altul, se îndepărta de masă şi se întorcea la maşina ei de cusut Singer. Era destul de impresionant s-o vezi în colţul acela, unde alinia frumos panglici, dantele, feţe de pernă. Maria Santa nu se uita la televizor şi nu folosea telefonul. Când soarele apunea, îşi punea coatele pe pervazul ferestrei şi fixa acoperişurile ore întregi. Sub nasul încovoiat avea de o parte şi de alta mustăţi pe care nu le tăia niciodată. Nu-mi amintesc vocea ei şi nici vreo expresie. O femeie abstractă, transformată în carne şi oase, de fapt. Putea fi mută, complet străină de casa aceea, de străduţa aceea, de cartierul acela, unde astăzi trăiesc, mai ales, familii de albanezi şi macedoneni. Unele cu permis de şedere, altele clandestin. Societatea multietnică a înlăturat rădăcinile societăţii ţărăneşti marchegiane, formată în împrejurimile localităţii Fabriano (în comunele Nebbiano, Moscano, Vallemontagnana etc.), care a fost capitala mondială a electrocasnicelor şi a hârtiei şi care astăzi traversează o gravă recesiune economică.

Suntem în criză economică, într-o criză a diferitelor ideologii, criza societăţii şi a culturii. Se pare că omul modern trăieşte într-o continuă stare de alarmă. Fabriano din copilăria ta a dispărut pentru totdeauna. Convieţuirea multietnică este regula. Ştiu că nu trăieşti numai din scrisul creator, din romane şi poezii, ci şi din scrisul jurnalistic. Cum se oglindeşte în opera ta actualitatea? Crezi că scriitorul trebuie să fie implicat politic? Deţine instrumentele să schimbe ceva?

Astăzi short-message-ul, limbajul redus în pilule şi extrapolat de pe web, Ipod şi celular a sărăcit forţa de expresie textuală. Este răul de nevindecat al unei omeniri tot mai tehnocratice. În egală măsură, comunicarea a înlocuit cunoaşterea. Instrucţia a fost înlocuită de informarea aseptică, de ceea ce l-a determinat pe laureatul Nobel Llosa să decreteze în mod provocator că în zilele noastre cultura e din ce în ce mai pop. Nu cred că scriitorul poate face mult pentru a schimba această tristă situaţie. Mai mult, este prima ei victimă, din moment ce scăderea numărului cititorilor de beletristică a fost drastică în ultimii ani. Scriitorul este un supravieţuitor în faţa artelor audio-vizuale şi, mai apoi, a internetului, acest uriaş recipient fără discernământ, unde toate aromele au acelaşi gust. Atât de alarmantă este situaţia, încât un critic excelent ca Franco Bravini, într-un eseu cu titlul Un cerino nel buio, a dizertat despre felul în care cultura ar trebui să supravieţuiască „barbarilor” pentru a evita colapsul.

Acestea fiind spuse, ajung la rolul meu de ziarist. Mă ocup de cultură, dar şi de altceva. Faptul divers e indispensabil muncii mele, pentru că îmi permite să înţeleg cum evoluează societatea, cum se schimbă obiceiurile şi atitudinile persoanelor. Actualitatea intră în romanele mele, aşa cum aminteam în unul din răspunsurile precedente, protagonistul romanului inedit Telefonami la sera este ziarist şi este trimis mai întâi la Aquila să verifice stadiul reconstrucţiei locului şi, mai apoi, în Tunisia, după o debarcare de refugiaţi. În Eresia d’amore, ultimul dintre romanele trilogiei, un tânăr arhitect ascultă poveştile unui prieten care frecventează saloanele şi alcovurile romane ale politicienilor, unde promiscuitatea este motivul care le permite să obţină favoruri profesionale.

Actualitatea are un rol dacă nu se mărgineşte la schemele laconice ale unei dări de seamă, dacă se constituie într-un input pentru a ambienta o poveste şi pentru a caracteriza personajele care o compun. Scriitorul poate să fie implicat politic, chiar dacă nu cred, de fapt, în literatura de factură politică, şi cu atât mai puţin, în ideologie. Sunt, mai degrabă, convins că ideologia a schimbat deseori valorile în critica şi literatura din secolul al XX-lea. Munca scriitorului este solitară: impactul cu cuvântul este dur şi selectiv. Nu ne naştem, ci devenim scriitori printr-o procedură care, aşa cum spunea odată un critic american, al cărui nume nu mi-l amintesc, ar trebui să inducă la a citi mult şi a scrie puţin, pentru a putea scrie bine. Nu sunt de acord cu o anumită transformare în spectacol a producţiei romanului italian, împrumutată de la cinematografia americană. Pare că romanul poliţist şi thrillerul sunt singurele resurse rămase. Balanţa înclină spre acest gen de cărţi de divertisment. Scriitorii care povestesc o lume au rămas, într-adevăr, foarte puţini. Astăzi ne hrănim cu fiction în stare pură, cu fapte sângeroase, ca şi cum ar fi pâinea cea de toate zilele. În zilele noastre, Marcel Proust n-ar fi fost niciodată publicat.

Care este ratiunea pentru care scrii, o faci cu uşurinţă sau cu dificultate? Ce sfaturi ai da unui tânăr aspirant scriitor? Care sunt ticurile, superstiţiile şi temerile tale? Dezvăluie-ne puţin despre ce fel de persoană eşti.

„Scrii pentru a înţelege ceea ce scrii”, decreta Alberto Moravia. Scrii dintr-un conflict interior, pentru a te vindeca, pentru a opri timpul, pentru nevoia de a înlocui realitatea cu visul, din teamă de moarte, pentru a lăsa ceva. Cum spune prietenul meu Roberto Pazzi, scriem ca să ne sporim vitalitatea, dintr-o pulsiune seducătoare şi terapeutică. Scriu cu dificultate când nu sunt convins de imaginaţia mea, în timp ce cred că inspiraţia nu există. Scriu cu uşurinţă când intru într-un soi de transfer şi simt că cineva din interiorul meu mă ghidează cu dezinvoltură.

Unui scriitor aspirant i-aş da sfatul de a-i citi pe clasici şi pe contemporani, să se formeze, înainte de toate, ştiind că piaţa editorială italiană este într-o puternică criză, cărţile se vând tot mai puţin şi că sursa principală a scrisului destinat să dureze este de natură existenţială, adică nu cea pe care o vrea gloria pasageră.

Din punct de vedere caracterial, sunt un anxios. Dar anxietatea e productivă, e o stare psihică ce te împinge să cauţi şi să descoperi acel ʻmai multʼ din sine şi din alţii. Viaţa celorlalţi e viaţa noastră, în fond. Scriitorul învaţă continuu să universalizeze, să găsească afinităţi, similitudini. Deci, sunt bucuros de anxietatea mea. Scriu întotdeauna în zori, rareori după-amiaza. Recitesc tot şi corectez ciornele cu un creion roşu şi albastru, întins pe pat. Nu sunt niciodată mulţumit de scrierile mele dactilografiate şi sfârşesc prin a le „tormenta”. Scriu cel mai mult la computer, dar ţin un caiet pe masa de lucru şi un altul în maşină, unde notez tot ceea ce îmi atrage atenţia. Uneori sunt cuprins de teama de a nu mai reuşi să scriu poezii, povestiri, romane, recenzii. Când dorm, visez, şi, deseori, încerc să reconstruiesc unele viziuni nocturne. Aceste vise aparţin realmente trecutului, ca şi cum ar deschide sertarele memoriei şi mi-ar da ceea ce am uitat.

Interviu realizat şi tradus în română de Eliza Macadan

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s