Poezie italiană contemporană: Umberto PIERSANTI

PIERSANTI_Umberto_foto

Umberto Piersanti s-a născut la Urbino în 1941 și este una dintre figurile majore ale literaturii italiene contemporane.

A debutat în 1967 cu volumul de versuri ”La breve stagione”. Opera sa literară conține poezii, eseuri și proză și a fost încununată cu premii prestigioase. Printre volumele de poezie publicate se numără ”I luoghi persi”, 1994, ”Nel tempo che precede”, 2002 și ”L’albero di nebbie”, 2008, toate trei publicate de Einaudi. Poeziile sale au fost traduse în diverse limbi și au fost publicate în volum sau în antologii în mai multe țări.

În anul 2005 Umberto Piersanti a fost unul dintre candidații la Premiul Nobel pentru Literatură.

Poemele traduse în limba română fac parte din cel mai recent volum al autorului, ”Nel folto dei sentieri”, Marcos Y Marcos, Milano, 2015.

 

Lângă un edificiu din vremurile noi

 

și forma aceea imensă

de metal brun sau de-altceva

materie care pătrunde nori

și cer, către cadranul

întunecat unde se-oprește aerul

și-orice lumină ia sfârșit,

ca suspendați copacii

opriți în zborul lung,

dar sunt reale ierburi

în scuaruri fără de cusur

pe care compasul le trasează

fără pământ și rădăcini,

fără de limfă sau de sânge

 

vin de peste tot

din orice istorie, amețite

în înfățișări și limbi,

nu știu ce va urma

și ceea ce a fost,

batalioanele de oameni nesfârșite,

vântul le-mprăștie

ca fire de nisip

tu mergi în mijloc

nu-i cunoști

monade zice filosoful

fără de uși și geamuri,

în visul său orbită

orice monadă trăiește-nghesuită

dar înăuntru-și are povestea

desenată,

uneori te străfulgeră

pe bucăți

 

ca la Risciolo,

era o baltă mare

femeile spălau

rufele albe

apoi urcau străduța cu panere

în spuma albă

de săpun

iar noi intram voioși

printre

clăbuci

 

un cuib îmi amintesc

atât de-ndepărtat,

ascuns în joase crengi,

plăpând, cu frunze

și cald ca viața

 

clipa care te fulgeră

e cea mai rătăcită

orice-amintire e mereu

cea mai îndepărtată,

Raiul ce ne-nsoțește

așa de vag,

ecoul său e melancolic

și încăpățânat

 

și era mierea care curge

din stejari,

murele umflate și negre,

smochinul violet și dulce

între frunze,

și oile care coboară

râpele,

o fetișcană luminoasă ca aerul

întră în apa care miroase a verde

 

poate că fiecare duce-n gând

grădina sa de liniște și de lumină

poate că sunt și cei care se pot lipsi de ea

pe drum

 

mai dese și numeroase

ca-n poeme,

mai dese decât boabele

de struguri în panere,

decât toate semințele și ierburile

împrăștiate pe câmpii,

trec fețele

pe sub cladirea impozantă,

nu știi de unde vin,

unde se duc,

dar tu ești chiar acolo între ei

și mergi,

destinu-i mai fratern

și mai distant

 

Jurnal de bord

 

lângă frunza udă

de tei și-n ierburile-

aproape albite

în rozul ei tot mai palid

și căpos, o tufă de ciclame

se-nghesuie, fragile și umile

și curbate, muiate de ape,

dar până când arde

în bruma deasă,

ceața cea neagră,

rozul acela pe septembrie

l-a aprins cu un vânt de-al său

moale și celest?

 

nu, chiciura nu-l nimicește

și nu îl rupe vântul,

poate eternul stă în palida

culoare ce nu se stinge niciodată

și de pământul infinit

se-nnoadă și cu el se contopește,

dar decembrie sosește

și cu ger îl rupe

 

era acolo în grădină

o lungă ramură

cu păsărele înșirate

albite de zăpadă,

doar roșul din curmali

răzbate-un pic

tenace, în albeața

ce-l învăluie

 

și nu ești niciodată singur

ca atunci când de la geamul

unui nou hotel

în fiece mașină care trece,

la nesfârșit, cu faruri,

prin ploaie,

fețele trecătorilor

tu le zărești

 

notează în jurnalul de bord

întâmplări și lucruri,

mărunte sau imense

puțin contează,

dar întrebările-obosite

nu le-nsemna,

căci un bătrân

aleargă pe faleză

și printre tamaricși îngălbeniți

sau dezgoliți, doar unul singur

e încă verde?

 

notițe, doar însemnări

împrăștiate, barca-și urmează

ruta sa incertă

 

își caută Galapagosul,

orice mișcare și cădere

poate acolo are-un sens,

crește bruma imensă

și stinge astre și cadrane,

drumul pierdut

 

Zăpezile de-altădată

 

această ninsoare atât de multă și deasă

zăpezile de-altădat

s-au întors,

ninge de zile întregi

fără oprire,

crengile-s pline,

străpline,

pocnesc doar o clipă

în cădere,

se-neacă în alb

tăcute

 

dar atunci era focul,

și toți în jurul lui

și castane și cuvinte

atât de calde,

ușa bine-ncuiată cu lanțul,

sufletelor le e frig

sub pământ,

ninsoarea nu le oprește,

noaptea le vezi,

sunt acele fluvii liniștite,

trec albe

pe cerul negru,

bat la ușă

disperate

apoi ziua întâlnești

câinele negru,

e mic strigoiul,

cu ochii aprinși,

până și lupii se tem de el,

cei mai puternici,

din locurile cele mai înghețate și-ndepărtate

coboară căci suflă crivățul

așteaptă după copaci

pe cei care trec

 

câte unul aparent coboară

și crapă gerul,

dar gerul din sânge,

nimic nu îl sparge

când aude lătratul

de deasupra,

fuge,

dar în zăpadă se-afundă

până la brâu,

nu știe de casa își

mai vede vreodată

dar în odaia înaltă

deasupra scărilor,

caută nucile

și mușcă sorbi

desprinde de pe grinzi

strugurii albi și ofiliți

le suge și coaja

bătrână și încrețită,

prin ochiul de geam se uită

la doi iepuri care dispar

în zăpada nesfârșită

jos în canal

 

îi  spun troiene

atunci când nu lasă

nici cel mai mare buștean

să se vadă

și acoperă până și parul căpiței,

când pasărea moare

pentru că aripile

din albul imens

nu reușește să le ridice

 

dar într-o zi tata

a luat de pe jos una,

lângă foc

a pus-o să se usuce

 

atunci era focul,

erau sorbii,

erau toți în jurul

acelei bănci de lemn

și ușa blocată

ca să impiedice sufletele

și lupii,

și pe cine trăiește prin lume

și cine trăiește în altă parte,

să intre în casă

să facă rău

 

azi mă învârt singur

în frigul alb,

caut urmele vechi

ale celor care n-au rămas în picioare

și n-au susținut

în vârtejul care coboară

jos în groapa mea,

caut umbrele

care m-au călăuzit,

dar zăpada e goală,

sunt departe

traducere: Eliza Macadan